cum trăiau părinții
este inacceptabil de învechit
generația noastră, creația lor
o pretindem actualistă
vrem zborul să-l învățăm din căderi
inerții, erori proaspete, izbânzi iluzorii

colbul vremii se scutură iute peste intenții
nu băgăm de seamă când
părinții ne lasă dintr-odată singuri
noi credem că așa ne-am născut –
Dumnezeii să fie cu treaba lor
noi ne vedem de schimbarea schimbării
vânturând cu entuziasm derutele

prea repede rostim acel ”pe vremea mea”
copiii noștri accidentali par niște alieni
ne privesc de sus, deși-s mogâldețe
sună la numărul blue, doar noi le-am dat tehnologiile
ne reclamă că îi sufocăm cu atâta libertate
vor și ei să-și izbească aripile firave de tabla cerului
și ne disprețuiesc teribil pentru că suntem săraci
oricât ar fi, li se pare că nu moștenesc destul

suntem prima generație care se răzbună pe viitoarele
lăsându-le inteligența artificială să le înfeșe, când vor avea
la rândul lor, copiii
noi, bunici tatuați și cu piercinguri, în orașe smart fără turle
ducem la păscut vaca timpului să îi mulgem
laptele praf direct în seringi
nepoții nici nu au ochi să ne vadă chiar dac-am ști
să mai spunem vreun basm de pe vremea
când nu oricine era poet, scriitor...
când inteligența artificială se numea plagiat

nu vom ști câte generații vor mai fi
de asta nici nu mai are rost școala
muzeele și bibliotecile
totul trece prin biocip și umple sinapse –
roboții, pe cont propriu, sapă caverne și se ascund acolo
ultimii umani se vânează între ei, cu gingiile mustind
carnea e scumpă, sângele gratis

un ecou diluat se stinge în pixeli
pe ecran se scurge puiul de întuneric mut și surd
nu mai e nimeni să povestească
sfârșituri de lumi, ocări
glume vulgare și rugăciuni convenționale

pe prispa soarelui se aciuează
un fir de praf
ar ofta
dar a uitat cum